GRIGORE VASILIU BIRLIC – BIOGRAFIE
În patriarhalul Fălticeni se naşte la 24 ianuarie 1905, în familia unui mic negustor, Grigore Vasiliu. “Nici prin gând nu mi-a trecut să mă fac vreodată actor“, va declara Birlic în 1935 revistei Rampa. “N-am spus niciodată versuri, n-am jucat niciodată în piese de teatru pe la serbările şcolare, în sfârşit, nu m-am manifestat niciodată ca un viitor actor… voiam să mă fac clown!”
Trimis după absolvirea liceului să faca Dreptul la Cernăuţi, ajunge la Conservatorul de artă dramatică printre elevii lui Petre Sturdza şi mai tarziu o are profesoară pe Gina Sandri (care se marită cu fratele lui Tony Bulandra), o foarte bună profesoară.
Leagă o strânsă prietenie cu Julles Cazaban, coleg de Conservator. Având nevoie de bani, devin figuranţi în spectacolele teatrului din localitate. Este remarcat de către Dragoş Protopopescu, director al teatrului. Regizorul Aurel Maican îl distribuie în rolul unui tâmpit din Comedia “Musca spaniolă” de Arnold şi Bach. Victor Ion Popa îl distribuie în “Amanetul” de Holberg.
Regizorul Aurel Maican îl aduce în Bucuresti, descoperindu-i darul comic. Remarcat de Iancovescu, acesta îi alege piesa “Vârcolacul”. Urmează “Micul Weber” de Arnold şi Bach şi “Otto Elefantul” de aceiasi autori, apoi “Arde nevastă-mea” de A. Vercourt şi Jean Bever, şi “Prostul din baie” de Ernest Fiese şi Karl Fellman.
Câştigă simpatia lui Iancovescu devenind Grigore Vasiliu-Breloc, adică Brelocul lui Iancovescu, care-l ia cu el în “Corabia lui Noe”. Joacă cu aceeaşi plăcere în “Aşternutul de mătase” de A. Birabeau şi G. Dolley, şi “Părintele căţeilor” de Glinger şi Taussig. Iancovescu adaptează piesa “Împăratul” de Luigi Bonelli. Distribuie alături de el, ce deţinea rolul titular, pe Mania Antonova, Grigore Vasiliu şi N.N. Matei realizând un mare succes.
Tot Iancovescu e cel care-i propune lui Tudor Muşatescu să caute să adapteze o piesă pentru Grigore Vasiliu care arătase tuturor că este un actor special, având în el un comic înnăscut. Împreună cu Sică Alexandrescu, Muşatescu adapteaza farsa “Birlic” a lui Arnold şi Bach.
Grigore Vasiliu în rolul titular realizează un succes uriaş şi de extrem de lunga perioadă. O miraculoasă identificare cu rolul face ca actorul să ia pentru totdeauna numele personajului interpretat. Numele i se schimba în renume. Grigore Vasiliu devine Grigore Vasiliu-Birlic. În 1934 a debutat în cinema alături de Stroe şi Vasilache în filmul “Bing-Bang” apoi în filmul “Doamna de la etajul II” alături de Maud Mary, Mihai Popescu şi Mişu Fotino. În 1943, altă mare creaţie a sa în rolul principal din piesa lui Marcel Pagnol “Topaze” alături de Ion Galianu în marele afacerist. Gh. Ciprian îi oferă rolul lui Chirică din piesa sa “Omul cu mârţoaga”. Se impune ca un mare actor şi un desăvârşit comic.
Realizează bijuterii artistice din roluri mici. Una dintre ele este trompetistul din “Egor Buliciov şi alţii” de Maxim Gorki în 1949 alături de Gh. Calboreanu, ori Scamatorul din “Caleaşca de aur” de Leonid Leonov. În momentul în care l-a interpretat pe Varlam în piesa “Omul cu mârţoaga”, autorul văzându-i realizarea l-a felicitat şi el, care obişnuia să joace acest rol în turnee, a renunţat definitiv la el. Tot această creaţie a lui Birlic l-a determinat pe exigentul critic Radu Popescu să afirme: “Varlam a căpătat proporţii extraordinare, transformându-se în adevaratul erou al piesei… a luat în stăpânire toată scena, toată piesa, toată sala”. Spre a-i multumi lui Muşatescu pentru adaptarea farsei “Birlic” îl interpretează perfect pe Spirache Necşulescu din “Titanic-Vals”, redându-i omenia, aratând că este un titan al comediei.
Când Sică Alexandrescu a constituit marea echipă de comedie a Naţionalului i-a dat posibilitatea altor mari creaţii, fiind elementul de bază al acestei echipe. Nimeni, niciodată nu-l va putea depăşi în Crăcănel, rolul ce-i venea mănuşă în “D-ale carnavalului” ori în Brânzovenescu din “Scrisoarea pierdută”. Să ne reamintim scena din timpul adunării electorale în care vorbea Farfuridi. Birlic (Brânzovenescu) aduce paharul cu apă oratorului, îndeamnă lumea să-l ovaţioneze şi să-l aplaude pe vorbitor, îl admiră, ca până la urmă să bea el apă din pahar. Sau cum spunea replica scuturându-l de manecă pe Farfuridi: “Tache, Tache, fii cuminte”.
Era unicat. Cu geniu comic a jucat mai demult pe Vijelie din comedia muzicală a lui Stroe şi Vasilache “Acceleratul 402”, având alături pe Nora Piacentini în rolul scris pentru ea: domnişoara Boanta. Aduceţi-vă aminte de Ali-Baba când ajunge duce de Bosfor în mantia de hermină. A fost de un haz irezistibil.
În 1952, regizorul Jean Georgescu realizează cu Birlic şi Florica Demian filmul “Vizită”, după care îl recomandă regizorilor Gh. Naghy şi Aurel Micheles, care au avut ideea de a profita de talentul genialului actor în filmele “Două lozuri” în care Birlic e uimitor iar Iancovescu realizează o bijuterie pe celuloid în flaşnetar, “D-ale carnavalului” în care scena din Carnaval cu Giugaru în care acesta îi spune: “Nu plânge, eşti volintir!” ar fi obiect de studiu la Academia de teatru şi film. Apoi “Telegramele”, în care cei doi regizori Naghi şi Micheles au făcut lui Birlic o companie numai de mari actori în frunte cu Giugaru şi Remus Comănescu.
Iancovescu îl ia alături în ultima piesa ce o joacă la Naţional în regie proprie: “Blestematele fantome” de Eduardo de Filipo. Alături de Birlic şi Iancovescu în spectacol mai jucau Eliza Petrăchescu şi frumoasa Simona Bondoc – Birlic e un fenomen de explozie de râs şi bună dispoziţie, cum spune şi Simona Bondoc. Distribuit de Ion Finteşteanu în Rasphiev din “Nunta lui Krecinsky” de Suhovo-Kobalin, criticii şi-au epuizat superlativele, este fantastic în rol. La fel şi alături de Marcel Anghelescu şi Beligan în “Revizorul” lui Gogol în Dobcinski uimeşte – îi uimeşte pe ruşi alături de Bobcinski care era Marcel Anghelescu, marele regizor rus Zavadski văzându-l în acest rol cât şi în Brânzovenescu a spus că un asemenea actor se naşte o dată la o sută de ani, afirmaţie reluată pe postul de televiziune şi enunţată de regizorul de cinema Aurel Micheles.
L-am văzut într-un spectacol de revistă prezentat de Puiu Călinescu, spectacol în care apăreau şi Elena Burmaz şi Mircea Crişan. A interpretat “Rolul dăunător al tutunului” de Cehov. Când şi-a terminat monologul a lichidat şi întreaga distribuţie. Lumea nu mai vorbea decât de modul în care şi-a interpretat bucata.
Spectatorii au fost cuceriţi de alte două bucăţi ale lui spuse şi la televiziune, stârnind hohote de râs: “Recomandaţia” de Mark Murray alături de Giugaru şi “Nud cu vioara” având-o parteneră pe Nataşa Alexandra. Gh. Dorin pus la cale de către regizorul Jean Georgescu scrie un scenariu pentru Birlic şi Giugaru iar regizorul prezintă filmul “Directorul nostru” în care alături de cei doi apăreau Hristu Nicolaide şi tânăra Angela Chiuaru.
Sică Alexandrescu pleacă la Veneţia cu Birlic, Giugaru şi Caloboreanu în “Bădăranii” de Goldoni în traducerea lui Iancovescu. Veneţienii sunt cuceriţi de arta lui Birlic în rolul lui Signior Canciano. Italienii l-au catalogat “rara avis”! Iar în gradina de la Palazzo Grassi spectatorii au ascultat uimiţi spectacolul în actul III sub ploaie torenţială, fără ca cineva să părăsească grădina. L-am văzut la un spectacol închinat lui Alecsandri pe Sică Alexandrescu în picioare urmărindu-l pe Birlic interpretând pe mama Anghelusa doftoroaia şi pe Marcel Anghelescu în Barbu Lăutarul. Marele regizor aplauda fără rezerve, şi el cucerit de arta dramatică a celui care prin simpla prezenţă şi printr-o simplă privire dezlănţuia hohotele. Iată ce spune marele regizor: “Faima lui Birlic a fost colosală la nivelul glorios şi de formidabil răsunet popular…”. Prin strădania lui Gaby Michăilescu, Zaharia Stancu îl aduce la Naţional pe C. Dinischiotu care regizează “Topaze” de Marcel Pagnol cu Birlic în rolul titular şi cu Finteşteanu în afacerist.
Succesul e mare. Lumea venea să admire pe cei doi mari actori, dar erau mulţi care veneau să vadă şi tinerele lor neveste care le erau partenere. Jean Georgescu – film realizează cu multi mari actori filmul “Mofturi 1900” în care-l invită şi pe Birlic pentru a juca alături de Cella Dima “Bubico”. Cine a văzut filmul nu-l va uita.
Dar iată ce spunea Birlic despre arta filmului după ce l-a uimit şi pe regizorul francez Henry Colpi care a realizat “Steaua fără nume” cu Birlic în rolul acarului Ichim: “Spre deosebire de arta scriitorului, pictorului şi muzicianului, aceea a atorului era perisabilă. Cinematograful biruie astfel o fatalitate, dând şi actorului acces la un pic de nemurire…”.
La sărbătorirea celor 40 de ani de activitate pe Scena Sălii Palatului s-a prezentat “Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”. Giugaru (Leonida) şi Birlic (Eftimita) magnifici, alături de ei Eugenia Bamme. Pentru acest rol Birlic şi-a modificat versul. În partea a II-a au cântat Lucia Bercescu şi Aida Abagief iar în partea a III-a Birlic alături de Matei Alexandru, Valeria Nanci şi Draga Olteanu au interpretat “O seară plăcută” de Courteline.
Simţind că se apropie definitiva plecare, cere impresarului Gaby Michailescu să pregătească distribuţia pentru reluarea succesului care l-a consacrat: “Birlic”. O distribuţie de zile mari şi nu cum a scris Valentin Silvestru “o trupă de strânsură”. Alături de Birlic care a semnat şi regia au fost: Silvia Dumitrescu-Timică, Giugaru, Petre Ştefănescu-Goanga, N. Gardescu, Vasilica Tastaman, Antonescu-Cărăbuş. În această trupă de elită a debutat în Capitală Cristina Stamate care de atunci a rămas în colectivul Teatrului Tănase. A fost ultimul triumf al lui Birlic. Succesul a fost la fel de mare şi chiar mai mare decat succesul spectacolului care l-a consacrat. La una din repetiţii a povestit că l-a întrebat pe Muşatescu cum a reuşit împreună cu Sică să facă adaptarea atât de fără gres? Şi marele dramaturg i-a raspuns: “Simplu, eu scriam consoanele iar Sică vocalele!”.
Îi plăcea să glumească. Ultimul spectacol a fost la Cluj cu “Scrisoarea pierdută” în care l-a jucat pe Dandanache. A rămas între “Giganţii teatrului românesc”, un comic genial. Signior Canciano imortalizat în piatră (de către fratele său Vasiliu-Folti) la Bellu scrutează zările.
Sursa: Mihai Petrovici, «Birlic – actorul genial», articol apărut în «Cronica română», Ediţia 327, Miercuri, 18 februarie 2004